"Per me si va nella citta dolente !" (Dante Alighieri - Inferno )

Cad frunze, triste si nesatule de viata, intr-o toamna decretata prin ordonanta de urgenta.
Visele plang sfasietor saritul parleaz al deznadejdii.
Lume trece, lume vine, fara locuri natale si fara orizonturi, pe care oricum nu le-ar putea intrezari cu ochii scursi de nefolosire.
Lumina crepusculara, uda de lacrimile realitatii, isi cere dreptul la bilant.
E timpul sa-mi scriu memoriile dar aman clipa dupa clipa s-o fac, in speranta unui fapt divers care tot intarzie sa se produca.
Cat de dulce e asteptarea atunci cand ii licare la capat scanteia implinirii.
E dureros sentimentul ca esti contemporan cu propria-ti  moarte .
In tara-aceea fara nume geniile-monstri au hotarat sa ucida rasul. Si primii suprimati au fost copiii, fiinte fara rele prejudecati.. Au fost storsi, scobiti si rasul ... Rasul a fost confiscat si ghilotinat. Si rasul celor multi l-a urmat in pamantul crunt. Si cerul s-a intunecat si s-a inchis in tarii, iar apele s-au strans si s-au ascuns sub pietre. Si iute, negrul inlocuia stralucirea, cenusa materia si suspinul bucuria. Si pe loc visele, odata frumoase, s-au transformat in lacrimi. Iar lacrimile au cazut toate odata ca ploaia iute de mai. Si unde au atins pamantul, lacrimile disperarii s-au preschimbat in flori . Iar florile-n fete. Si fetele-au ras. Toate fetele-au  ras. Si una-a sarutat o floare...

Prin mine se intra in cetatea durerii !